Viata nu inseamna numai sa eviti moartea

Astazi va prezentam o poveste tulburatoare a unei soprane care si-a urmat destinul si a cantat chiar si atunci cand i s-a spus ca viata ii este in pericol.

Sursa: www.damaideparte.ro



Despre pasiune, viata, moarte, dorinta de a trai si de a-si implini visele: Charity Tillemann-Dick, soprana cu dublu transplant la plamani.

“Poate ca nu stiti asta, dar sarbatoriti o aniversare impreuna cu mine. Nu sunt casatorita, dar, acum un an, exact astazi, m-am trezit dupa o coma de o luna de zile si un dublu transplant la plamani.

Cu sase ani inainte de asta, imi incepeam cariera de cantareata de opera in Europa, cand am fost diagnosticata cu hipertensiune pulmonara idiopatica – ceea ce a dus la ceea ce numesc reversul efectului Grinch: inima mea era mai mare de trei ori si jumatate.

Activitatea fizica este foarte dificila pentru persoanele in aceasta conditie. Si, de obicei, dupa 2-5 ani, mori. Am mers sa consult un specialist si mi-a spus ca trebuie sa ma opresc din cantat. Mi-a spus: “Notele acelea inalte te vor omori.” Nu avea dovezi medicale sa-si sustina teoria, dar era o legatura intre ariile de opera si hipertensiunea pulmonara.

Eram foarte limitata de aceasta boala, la nivel fizic. Dar, cand cantam, nu ma simteam limitata. Si pe masura ce aerul venea din plamanii mei prin corzile mele vocale si trecea dincolo de buzele mele sub forma de sunet, era cel mai apropiat lucru de transcendenta pe care l-am facut. Si nu aveam de gand sa renunt, doar pentru presimtirea cuiva.

Din fericire, am intalnit-o pe Reda Girgis, iar ea si echipa sa de la Johns Hopkins nu au vrut doar ca eu sa supravietuiesc, ci sa traiesc o viata plina de sens. Eu vin din Colorado, la altitudine de o mila, am crescut acolo cu cei 10 frati si surori si doi parinti adorabili. Altitudinea mi-a inrautatit simptomele. Asa ca m-am mutat la Baltimore, sa fiu mai aproape de doctorii mei si m-am inscris la un conservator in apropiere. Nu puteam sa merg atat de mult cat eram obisnuita, asa ca am optat pentru tocuri de 5 inch, am renuntat la sare, am devenit vegana si am inceput sa iau doze uriase de sildenafil –cunoscut sub numele de Viagra.

Tatal si bunicul meu cautau permanent cele mai noi terapii alternative sau traditionale, dar, dupa 6 luni, nu puteam nici sa urc un deal mic, nu puteam sa urc scari, nici nu puteam sa stau in picioare fara sa simt ca urmeaza sa lesin. Am urmat o procedura prin care au masurat presiunea arterei pulmonare, care ar trebui sa fie intre 15 si 20. A mea era 146. Imi place sa fac lucrurile la scara

Exista un tratament pentru hipertensiunea pulmonara, numit Flolan, care nu era doar un medicament, ci un mod de viata. Doctorii iti introduc un cateter in piept, atasat de o pompa care cantareste vreo patru kg. In fiecare zi, 24 ore, acea pompa este langa tine, administrandu-ti medicamentul direct in inima.

Si nu este un medicament preferabil, aici este o lista cu efectele secundare. Nimeni nu vrea sa ia Flolan. Dar cand am avut nevoie de el, a fost un dar de la Dumnezeu. In cateva zile, puteam merge din nou. In cateva saptamani, puteam canta. Si in cateva luni, am debutat la Centrul Kennedy. Pompa era putin problematica atunci cand cantam. Asa ca am atasat-o de coapsa, cu ajutorul unui bandaj. Si tubul care iesea din pieptul meu a fost un cosmar pentru designerii vestimentari.

Am absolvit in 2006, si am primit o bursa pentru a ma intoarce in Europa. La cateva zile dupa ce am sosit, am intalnit un dirijor minunat care a inceput sa ma distribuie in multe roluri. Si ma mutam intre Budapesta, Milano, Florenta. Desi eram dependenta de acest mecanism urat, nedorit, greu de intretinut, imi placea viata mea: foarte complicata, dar intr-un mod bun.

Apoi, in februarie 2008, bunicul meu a murit. Era important in vietile noastre si l-am iubit foarte mult. Si cu siguranta asta nu m-a pregatit pentru ce a urmat. Sapte saptamani dupa, am primit un telefon de la familia mea: tatal meu avusese un accident de masina si a murit. La 24 ani, moartea mea ar fi putut fi asteptata pe deplin. Dar a lui…Singurul mod in care pot spune ce am simtit este ca mi-a inrautatit mult starea de sanatate. In ciuda dorintelor familiei si a doctorilor, trebuia sa ma duc la inmormantare. Dar de indata ca am avut simptome, a trebuit sa ma intorc la altitudine joasa, stiind ca probabil nu-mi voi mai revedea casa.

Am anulat toate angajamentele in acea vara, dar mai aveam unul in Tel Aviv, asa ca m-am dus. Dupa concert, de-abia m-am putut tari de pe scena la masina. Simteam cum sangele mi se scurge de pe fata si, in arsita desertului, imi era foarte frig. Degetele mi s-au invinetit si ma intrebat : “ce se intampla ?” Imi auzeam valvele inimii cum se inchideau si se deschideau. Masina s-a oprit, mi-am impins corpul afara, simtind fiecare gram din el pe masura ce mergeam spre lift. Am cazut pe usa apartamanetului, m-am tarat la baie si am aflat care era problema: uitasem sa pun in tub cea mai importanta parte a medicamentului meu. Eram pe moarte. Si daca nu as fi amestecat repede substanta aceea, nu as mai fi iesit vie din acel apartament.

Din fericire, in cateva minute, lucrurile au inceput sa mearga. Eram speriata. M-am intors in State, crezand ca ma voi intoarce in Europa, dar cateterizarea inimii a aratat ca ma indreptam spre nicaieri. Mai cantam pe ici pe colo, dar cum sanatatea se deteriora, se deteriora si vocea. Doctorul mi-a propus sa intru pe o lista pentru transplant de plamani, iar eu nu am vrut. Aveam doi prieteni care murisera recent, la cateva luni dupa ce au suferit operatii grele. Stiam un alt tanar cu aceeasi boala, care a murit asteptand transplantul. Voiam sa traiesc. Stiam ca celulele stem sunt o optiune, dar ca nu se dezvoltasera astfel incat sa profit de asta.

Am luat o pauza de cantat si am mers la Clinica Cleveland, pentru a fi reevaluata, a treia oara in cinci ani, pentru transplant. Stateam acolo lipsita de entuziasm, vorbind cu seful chirurgilor si l-am intrebat : ‘daca am nevoie de transplat, ce pot face sa ma pregatesc?’ Mi-a spus: “Fii fericita. Un pacient fericit este o pacient sanatos.”

Imi canalizase gandurile mele legate de medicina, viata si Confucius. Inca nu voiam un transplant, dar intr-o luna, eram inapoi la spital, cu o umflatura serioasa a gleznei, din cauza inimii. Am decis ca e timpul sa ascult sfatul doctorului. Era timpul sa ma duc in Cleveland si sa incep asteptarea agonizanta a unor organe compatibile. Dar in dimineata urmatoare, cand eram inca in spital, am primit un telefon. Era doctorul meu din Cleveland, Marie Budev. Gasisera plamani compatibili. Erau din Texas.

Toata lumea era fericita pentru mine, in afara de mine. Pentru ca, in ciuda problemelor lor, plamanii meu erau antrenati de mine in timpul intregii mele vieti si nu eram entuziasta sa renunt la ei. Am zburat in Cleveland, parintii mei se grabisera acolo sperand sa ma intalneasca si sa ne luam ramas bun, unul care putea fi definitiv.

Dar organele nu asteapta, si am intrat in operatie inainte sa pot spune ramas bun. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc era ca stateam intinsa pe o patura alba, spunandu-i chirurgului ca vreau s-o vad pe mama si rugand-l sa incerce sa-mi salveze vocea. Am cazut apoi intr-o lume de vis apocaliptica. In timpul operatiei, care a durat 13 ore si jumatate, nu am avut semne vitale de doua ori, mi-au fost infuzate 40 de cvarte de sange, iar chirurgul meu, din cei 20 de ani de experienta, mi-a zis ca a fost printre cele mai dificile operatii de transplat pe care le-a facut.

Mi-au lasat pieptul deschis pentru doua saptamani, puteai sa-mi vezi inima mea cea hiperdimensionata cum batea. Eram legata la zeci de masini care ma tineau in viata, o infectie mi-a deteriorat pielea.

Speram ca vocea sa-mi fie salvata, dar doctorii stiau ca tuburile de respirat care se aflau in gatul meu deja era posibil sa o distruga. Daca stateau acolo, nu era nicio cale ca eu sa mai pot canta. Asa ca a venit cel mai mare chirurg din clinica sa ma opereze pentru a muta tuburile din preajma aparatului meu fonator. A spus ca asta ar putea sa ma ucida. Asa ca propriul meu chirurg a facut asta, intr-o incercare disperata de a-mi salva vocea.

Desi mama nu mi-a putut spune la revedere inainte de operatie, nu m-a parasit in lunile de recuperare care au urmat. Daca vreti un exemplu de perseverenta si putere intr-un pachet mic si frumos, atunci ea este. Acum un an, exact astazi, m-am trezit. Aveam 95 kg, erau multe tuburi care intrau si ieseau din corpul meu. Nu puteam merge, vorbi, manca, misca, in mod sigur nu puteam canta. Nu puteam nici macar sa respir. Dar cand m-am uitat in sus si am vazut-o pe mama, nu m-am putut sa ma abtin sa nu zambesc.

Moartea se intampla, fie ca te loveste un camion, fie ca nu ai o inima sanatoasa sau plamani buni. Dar viata nu inseamna numai sa eviti moartea, nu-i asa? Viata inseamna a trai.

Iar conditia medicala nu neaga conditia umana. Cand oamenilor li se permite sa-si urmeze pasiunile, doctorii vor vedea ca au avut pacientii mai buni, mai fericiti si mai sanatosi.

Parintii mei erau foarte stresati cand ma duceam si dadeam auditii si calatoream si cantam peste tot, dar stiau ca e mult mai bine pentru mine sa ma duc sa fac asta, in loc sa fiu preocupata de propria mea mortalitate tot timpul. Si sunt atat de recunoscatoare ca au facut asta.

Vara trecuta, cand am cantat, si am dansat si m-am jucat cu nepoatele si nepotii mei si fratii si surorile si mama si bunica in Colorado Rockies, nu m-am putut opri sa nu ma gandesc la acel doctor care mi-a spus ca nu puteam sa mai cant.

Si vreau sa-i spun acum si sa va spun si voua: trebuie sa incetam sa permitem bolii sa nu ne lase sa ne indeplinim visele.  Cand vom face asta, vom vedea ca pacientii nu doar supravietuiesc, ci prospera. Si unii dintre noi, poate chiar canta.”

Comentarii

comentarii

Bookmark the permalink.

Comments are closed.